Ultimele postări Forum

  • No posts to display.

Finantare 2014 - 2020

Finantare Apicola
In cadrul intalnirii cu fermierii din sectorul vegetal si cei din zootehnie, care a avut loc azi la ...
Programul National Apicol
Programul naţional apicol pentru perioada 2014-2016, din 11.12.2013 CAPITOLUL IScopul Programului n...
Fonduri Europene
Prin noul PNDR 2014-2020, tinerii fermieri vor putea accesa fonduri europ...

Propolisul si extractele de propolis

Dezvoltarea societatii umane a permis cunoasterea unor resurse naturale deosebit de valoroase . produsele albinelor. Multi vindecatori din antichitate au folosit mierea, polenul cules de albine, propolisul si laptisorul de matca, ceara de albine si veninul pentru tratarea unor boli.

In epoca moderna, studiile si cercetarile efectuate asupra resurselor naturale capabile sa asigure organismului uman echilibrul nutritional si buna functionare, au evidentiat valoarea biostimulenta, nutritiva si terapeutica a acestor valoroase produse. Intre acestea, propolisul reprezinta la ora actuala una din cele mai puternice provocari pentru lumea nutritionistilor si cea medicala.

 

Calitatile curative ale propolisului au fost cunoscute inca din vremea antichitatii. Produsul era foarte bine cunoscut in Egiptul antic. Cu cateva milenii inainte de Cristos, propolisul era cunoscut de marii preoti, singurii ce posedau cunostinte de medicina si de chimie si chiar arta de imbalsamare a cadavrelor.

Faptul ca propolisul era cunoscut si de grecii antici este dovedit de insasi denumirea greaca a produsului : .pro. inaintea , .polis. . cetate. Exista o dovada foarte veche ce face aluzie directa la propolis. Faimosul filosof grec Aristotel care dorea sa cunoasca indeaproape activitatea albinelor a construit un stup transparent. Albinele nu au vrut insa sa-si dezvaluiasca .secretul. si au acoperit partea interioara a peretelui transparent cu o substanta de culoare inchisa . probabil propolis.

Originea propolisului a fost obiectul unei polemici intre doi scriitori romani . Plinius si Dioscoride. Primul credea ca albinele recolteaza propolisul din rasinile secretate de mugurii de salcie, de plop, de castan si de la alte plante, in timp ce cel de-al doilea afirma ca acesta este recoltat din styrax. Mult mai tarziu date despre propolis se regasesc in lucrarile lui Galenus si ale lui Varron.

In bine cunoscuta lucrare. Canonul stiintei medicale. Abu Ali Ibn Sina (Avicenna) vorbeste de doua tipuri de ceara: ceara pura si ceara neagra. In opinia sa, ceara pura este cea folosita la constructia peretilor fagurilor in care albinele cresc puietul si depoziteaza mierea; ceara neagra este partea de debriuri din stup. Este foarte clar ca ceara neagra nu este altceva decat propolisul.

Asadar, propolisul sau .cleiul de albine., in stare naturala sau sub forma de extracte obtinute prin aplicarea unor procedee blande, reprezinta o sursa naturala deosebit de interesanta de produsi cu actiune biologica complexa si care, asa cum s-a demonstrat, prezinta o paleta deosebit de larga de actiuni terapeutice, chiar in afectiuni cu care se confrunta civilizatia secolului nostru.

Pe plan international, studiile efectuate la nivelul unor cunoscute laboratoare de farmacologie si medicina au confirmat rolul deosebit pe care acest produs al stupului il poate juca pentru organismul uman in profilaxia si tratamentul unor afectiuni.

In acest sens, cunoasterea si folosirea empirica si conform traditiei medicinei populare a .cleiului de albine. a fost treptat inlocuita de studii stiintifice aprofundate care au confirmat nu numai complexitatea compozitiei sale biochimice ci si efectele deosebite pe care le ofera acest produs natural in prevenirea si tratamentul unor afectiuni degenerative, boli infectioase, virale etc.

Descoperirea rolului esential pe care il detine echilibrul dintre factorii prooxidanti si sistemele antioxidante in viata organismelor aerobe in general si a omului in mod special . care traieste intr-un mediu deosebit de complex si expus unei palete largi de factori de agresiune . a condus la cautarea acelor resurse naturale capabile sa asigure un aport cantitativ, dar mai ales calitativ, de compusi cu actiune antioxidanta care sa permita protejarea structurii vitale celulare . acidul deoxiribonucleic si intregul sistem de transmitere a informatiei genetice si membranele celulare. Prin marea afinitate a antioxidantilor fata de radicalii liberi, acesti compusi constituie tinta preferata a actiunii oxidative, protejand astfel microstructurile celulare sau alti compusi esentiali.

In acest sens, propolisul, care s-a dovedit a fi o sursa extrem de interesanta din punct de vedere al compozitiei sale in compusi cu actiune antioxidanta – cu deosebirecompusi flavonoizi poate contribui sub forma de supliment in alimentatie, la prevenirea la om a mortalitatii premature, prin corectarea deficitului din interactiunile dintre antioxidantii endogeni.

In stare naturala sau sub forma de extracte, tincturi si diferite forme farmaceutice, propolisul reprezinta la ora actuala pe plan mondial unul dintre cele mai importante mijloace de studiu si de lucru pentru apiterapie.

Aplicarea apiterapiei este cunoscuta, asa cum s-a amintit, din vremuri stravechi si astazi, interesul pentru aceasta varianta a medicinei naturale este din ce in ce mai larg in intreaga lume.

Prezenta lucrare se constituie intr-o prezentare generala a compozitiei biochimice complexe a propolisului si a extractelor sale precum si a catorva dintre mecanismele de actiune ale principalelor componente ale acestui produs natural la nivelul organismului uman.

Notiuni generale despre propolis

Cei ce nu cunosc prea multe despre albine, le asociaza pe acestea adeseori numai productiei de miere. Dar apicultorii stiu foarte bine ca albinele, pe langa miere recolteaza si polen, apa si propolis.

Este foarte probabil ca acesta sa fie ultimul dintre aceste patru produse ale stupului cu care apicultorii au facut cunostinta. Destul de des apicultorii isi dau seama de existenta propolisului cand lucreaza la stupi si observa ca pe mainile lor sau pe dalta se acumuleaza o substanta foarte lipicioasa. Aceasta substanta este in general de culoare brun-roscata si adera puternic la piele. Pentru a indeparta aceasta substanta se foloseste un solvent . de obicei alcool . dar benzina sau terebentina sunt la fel de eficiente.

Propolisul se gaseste lipit (depus) in fisurile stupului, la capetele ramelor, in gaurile din stup si chiar pe partile cu suprafata neteda. In general, albinele nu folosesc propolisul pentru a umple spatiile superioare dar il folosesc intotdeauna pentru a micsora dimensiunile urdinisului.

Propolisul poate fi folosit in stup in 5 scopuri. In primul rand el este utilizat la astuparea fantelor sau fisurilor din adapostul ocupat de colonia de albine. In al doilea rind, in regiunile cu climat rece, propolisul este utilizat de catre albine pentru reducerea urdinisului. Al treilea scop este acela de a face provizii pentru situatiile critice cum ar fi nevoia de a-l combina cu ceara pentru a imbalsama un oaspete nedorit care a murit in interiorul stupului si care a fost izolat ca intr-un sarcofag pentru ca acesta a fost prea mare sau prea greu pentru a fi evacuat. De multe ori apicultorii gasesc astfel de mumii care pot fi soareci sau soparle ucise si tratate astfel.

In al patrulea rand propolisul este utilizat de catre albine pentru fixarea ramelor verticale la baza podisorului. In fine, in al cincilea rand si poate cel mai important din punct de vedere al proprietatilor sale este acela de a acoperi fagurii noi si mai ales interiorul celulelor acestora cu o pelicula fina din aceasta substanta. Cercetarile au aratat ca propolisul utilizat pentru aplicarea acestei pelicule poate fi constituit din substante asemanatoare diferitelor materii rasinoase obisnuite recoltate de pe mugurii plantelor si numai putin modificate prin adaugarea de enzime secretate de glandele faringiene si mandibulare ale albinelor lucratoare.

Pelicula de substanta aplicata de albine pe fagurii noi, pe peretii interiori ai celulelor precum si pe o mare parte din suprafata interioara a stupului, care adaposteste cuibul de puiet a fost denumita de P.W.PHILLIP (1928)[1] balsam.. Unii cercetatori considera ca pentru fabricarea .balsamului. albinele folosesc polenul ca sursa principala de materie prima.

Recoltarea propolisului de catre albine

Recoltarea propolisului pare a fi rezervata unui numar restrans de albine lucratoare care prezinta o predispozitie genetica exclusiva. Din numarul total de albine al unei colonii numai cateva sunt angajate in aceasta activitate iar acestea nu efectueaza decat foarte rar alte activitati cum ar fi colectarea de nectar si acest lucru nu se intampla de obicei chiar daca el este foarte necesar coloniei.

Culegatoarele de propolis pot fi deturnate de la eforturile lor si angajate in recoltarea de nectar daca in apropierea sursei de propolis exista o sursa de nectar atractiva care contine o cantitate ridicata de zaharuri; in general insa, ele isi reiau rapid activitatea de colectare de propolis. Culegatoarele de propolis sunt foarte rar mai in varsta de 15 zile. Din acest punct de vedere ele se aseamana celorlalte lucratoare din stup.

Tendinta de propolizare la cateva rase de albine

Cercetatorii care au studiat albina Apis indica, Apis florea si Apis dorsata,afirma ca acestea nu propolizeaza. Acelasi lucru se afirma si despre albina africana. In lucrarea sa intitulata .In cautarea celor mai bune suse de albine: calatorii concludente.,[2] calugarul ADAM de la Manastirea St. Mary, Buckfast, South Devon, Anglia, arata ca anumite rase de albine si in particular cele din zona Asiei Mici manifesta o tendinta foarte puternica de propolizare.

De fapt, acesta vorbeste de o albina galbena frecvent intalnita in regiunea muntilor Atlas si Sahara, cunoscuta sub denumirea de Apis sahariensis. El presupune ca aceasta albina a fost adusa in Orientul Mijlociu de catre evreii emigranti. Vorbind despre albina autohtona din Anatolia Centrala in Asia Mica, unde iernile sunt foarte aspre, calugarul Adam spune ca aceasta albina, cunoscuta sub denumirea de Apis mellifera var. anatolica utilizeaza propolisul pentru protectie la fel ca toate celelalte specii care fac acest lucru in zonele cu climat foarte aspru. Tot el este cel care spune ca: nu se poate spune ca in Egipt albinele nu propolizeaza. La Fayum unde se cresc albine italiene, am vazut interiorul stupilor captusiti cu propolis din cel mai rasinos.. Se cunoaste de asemenea ca albina gri caucaziana de munte are o tendinta de propolizare mult mai pronuntata decat cea italiana.

Teorii asupra formarii propolisului

La inceputurile activitatii de crestere a albinelor, propolisul a fost in general identificat cu ceara. Mai tarziu, cercetarile asupra vietii albinelor au aratat ca propolisul este un material de constructie si de protectie cu care albinele astupa orificiile din stup dar care are si alte calitati. Aceasta este perioada in care au aparut intrebari asupra formarii propolisului.

Primele teorii asupra formarii si originii propolisului au fost foarte simple dar pe masura obtinerii de noi cunostinte asupra vietii albinelor, acestea au fost respinse astazi ele fiind doar etape parcurse pana la stabilirea teoriilor actuale.

In prezent, exista doua teorii privitoare la originea propolisului.

O teorie afirma ca albinele recolteaza propolisul din rasinile si secretiile de pe mugurii si scoarta anumitor arbori din familia rasinoaselor si foioaselor din zona de amplasare a stupilor. Adeptii acestei teorii afirma ca albinele colecteaza propolisul astfel: intr-o prima etapa albinele desprind cu mandibulele o mica bucata de rasina sau de secretie pe care o trateaza ulterior prin masticare la nivelul mandibulelor. Materialul astfel recoltat si prelucrat este transportat de picioarele anterioare si medii in corbiculele de polen aflate pe picioarele posterioare. Albinele formeaza deci niste pelote, in acelasi mod ca si la polen. Apoi zboara spre stup unde alte albine le ajuta sa se debaraseze de aceste incarcaturi pe care le transporta in locurile in care ele sunt necesare. Principalii adepti ai acestei teorii sunt ROSCH, EVENIUS, BERLEPSCH, CIESELSKI si altii. Si intrucat ROSCH a fost cel ce a pus bazele acestei teorii, teoria este cunoscuta sub denumirea de teoria lui Rosch..[3]

In 1907, o noua teorie [4] a fost avansata de Dr.KUSTENMACHER care explica formarea si originea propolisului intr-o alta maniera. Conform acestei teorii, propolisul provine din polen; albinele lucratoare inghit polen si il acumuleaza intr-o portiune din intestin denumita .chylus magen., adica .stomac de polen.. Procesul propriu-zis de formare a propolisului incepe prin absorbtia unei mari cantitati de apa. Grauncioarele de polen sufera un proces de umflare datorita cantitatii de 5 ori mai mare de apa decat propria lor greutate si de dezintegreaza.

Din peretele grauncioarelor de polen rezulta un balsam pe care albinele il elimina sub forma de picaturi cu diametrul de 2 pana la 3 mm. Conform parerii Dr. Kustenmacher acest balsam constituie materia prima si esenta propolisului.

Trebuie totusi remarcat faptul ca nu toate grauncioarele de polen sunt de aceeasi calitate si o parte dintre acestea nu se dezintegreaza ca urmare a umflarii si din acest motiv ele reprezinta un balast in hrana albinelor, de care acestea incearca sa se debaraseze. Din cauza densitatii specifice mai reduse, acest balast de polen ajunge in partea posterioara a intestinului unde se combina cu balsamul. Prin miscari de unduire ale stomacului de polen, albinele lucratoare elimina aceasta masa de balsam si grauncioare de polen nedigerate pe care o depun pe peretii sau in crapaturile stupului. Acolo, materialul capata consistenta formand o masa de culoare galbena sau galben-rosiatica. Acestui material albinele ii adauga inainte de a se modifica praf si impuritati mecanice dand propolisului o consistenta care permite transportul lui dintr-un loc in altul.

Deci, conform dr. KUSTENMACHER propolisul este format din balsamul provenit din partile exterioare ale grauncioarelor de polen pe care albinele il amesteca cu ceara si alte materiale, impuritati in cantitati variabile.

Cunostintele obtinute in domeniul apiculturii de la aparitia acestor teorii si pana in prezent sustin dar si neaga anumite parti sau detalii ale acestora; de aceea este necesar sa se faca o analiza critica asupra lor.

Daca polenul este . conform teoriei dr. Kustenmacher . la baza formarii propolisului ar trebui ca in acesta sa se regaseasca mai multe substante sub forma de compusi azotati, zaharuri si lipide pe care polenul le contine in cantitati relativ mari. Rezultatele analizelor chimice nu confirma catusi de putin aceasta teza. In plus, nici una din aceste substante continute in polen nu a fost identificata in propolis. Multe aspecte fiziologice, morfologice, biologice si anatomice legate de propolis . expuse de HAYDAK, EVENIUS si ROSCH contrazic teoria lui KUSTENMACHER. [5]; [6]

In ultima vreme, cercetarile efectuate asupra propolisului au furnizat numeroase date obiective in favoarea teoriei dr. ROSCH. Studiul compozitiei chimice a propolisului au demonstrat clar ca baza acestei teorii este mai realista si mai bine fondata.

Conform acestei teorii se sustine ca mai ales substantele identificate de o maniera indiscutabila in propolis se regasesc intr-una sau mai multe specii de plante vizitate de albine si ca secretiile acestor plante pot fi sursa de producere a propolisului.

Un lucru deosebit de important pus in evidenta este participarea activa a albinei la formarea propolisului. Prin secretiile sale glandulare pe care le adauga materiilor vegetale se obtine propolisul recoltat de apicultor din stup.

Se demonstreaza ca majoritatea substantelor de natura flavonoida identificate si separate din propolis (GHISALBERTI, 1979) [7] se gasesc in stare libera ca agliconi si nu ca glicoside, forma sub care acestea se gasesc in sursele vegetale. Se pare deci ca albina dispune in secretiile sale salivare de o substanta ce are capacitatea de a descompune glicosidele sau componentele lor principale pe care le transforma apoi in propolis si in hrana.

Surse naturale de propolis

Asa cum s-a mentionat, componentele propolisului pot fi identificate in sursele vegetale vizitate de albine. Adeseori albinele viziteaza plante din familia coniferelor, plopi (Populus sp.) precum si alte specii: fagul (Fagus sylvatica), castan (Aesculus hippocastanum) pentru a colecta rasini de pe scoarta si mugurii acestor arbori.

In Europa, principalele surse de propolis cuprind: alunul (Alnus spp.), mesteacanul (Betula spp.), alunul de padure (Corylus spp.), stejarul (Quercus spp.), plopul (Populus spp.) si salcia (Salix spp.).

In Statele Unite ale Americii, principalele specii sunt plopul si pinul (conifere).

Conform lucrarilor lui KONIG (1985) [8], mugurii de plop reprezinta principala sursa de propolis in Europa, America de Sud, Asia de Vest si Africa de Nord.

Intre sursele secundare, acelasi autor mentioneaza: mesteacanul, stejarul, salcia si alunul, iar pentru alte zone geobotanice situatia este urmatoarea:

  • arborele Acacia Karroo in Africa de Sud
  • Xanthorrhoea pressii si Xanthorrhoea australis in Australia si zonele de climat tropical
  • Mugurii si scoarta arbustilor Plumeria accuminata, Plumeria acutifolia, Schinus terebinthifolius si Psidium guajava in insulele Pacificului, indeosebi in Hawaii

Studiile recente asupra originii botanice a propolisului din continentul sud american, mai ales din Brazilia au demonstrat prezenta de compusi specifici unor plante ca: Araucaria angustifolia, Eucalyptus globulus si Rosmarinus officinalis.

Proprietati fizice ale propolisului

Din punct de vedere al aspectului, propolisul se prezinta ca o masa heterogena rasinoasa de consistenta solida, uneori compacta ceroasa provenind din particule maleabile si aderente, alteori granuloasa ori friabila, luand aspectul unor sfaramaturi pulverulente. Aceasta masa ce prezinta o oarecare duritate la temperatura ambianta devine friabila la temperaturi scazute, sub 15°C, chiar si pentru sorturile ceroase. La temperaturi ridicate se inmoaie si devine rasinos si lipicios, iar in intervalul de temperatura cuprins intre 60 . 69°C sau dupa VELESCU si MARIN (1975), [9] 81 . 83°C. Asa cum s-a mai mentionat, propolisul mai este cunoscut si sub denumirea de .clei de albine..

Culoarea propolisului este insa deosebit de variabila in functie de sursa vegetala vizitata de albine. Conform studiilor efectuate de RICCIARDELLI D.ALBORE (1979)[10] pe esantioane de propolis provenind din 5 continente, din diferite regiuni ale acestora a demonstrat ca:

  • propolisul din zonele cu clima temperata prezinta o gama de culoare ce variaza de la brun deschis la brun inchis, uneori cu reflexe galben verzui;
  • in Australia si in zonele cu climat tropical culoarea propolisului poate ajunge pana la negru;
  • propolisul din zonele apropiate de cercul polar (Finlanda) are o culoare portocalie
  • propolisul cubanez prezinta mai multe varietati: rosu, brun, verde si violet inchis.
  • propolisul brazilian are o culoare predominant verzuie cu nuante galbenbrune.

Mirosul propolisului este foarte specific in general, complex, balsamic amintind ceara, mierea si vanilia. Si acest parametru este insa variabil in functie de sursa de cules. Fumul pe care il scoate la ardere poarta o aroma de balsamuri si rasini de cea mai fina calitate (HEGAZI, 1998) [11].

Greutatea specifica a propolisului variaza mult: se citeaza valori cuprinse intre 1,033 si 1,145.

Gustul este deasemenea un parametru specific dependent tot de sursa vegetala dar este in general iute, arzator.

Solubilitate - Propolisul este insolubil in apa si partial solubil in alcool, acetona, eter, cloroform, propilenglicol, benzen, dimetilsulfoxid, etilendiamina. In functie de temperatura, variaza nu numai viteza de dizolvare ci si trecerea in solutie sau nu a unor fractiuni cum ar fi de exemplu ceara . care se dizolva in alcool fierbinte, dar este greu solubila in alcool la rece.

Reziduurile de la dizolvare cuprind in majoritate impuritati si corpuri straine, alaturi de una sau sau mai multe dintre fractiunile care raman partial solubile sau insolubile, in functie de selectivitatea dizolvantului. Trecerea partiala intr-un anumit solvent este luata in considerare atat la obtinerea extractelor de propolis, cat si la stabilirea calitatii propolisului prin aprecierea substantelor solubile, proportia acestora putand fi data ca indice de control calitativ in farmaceutica. Conform parerii lui POPRAVKO (1975)[12], caracteristica este solubilitatea intr-un amestec de cloroform + acetona (2+1).