Finantare 2014 - 2020

Baza melifera

Baza melifera:constituie totalitatea plantelor melifere si flora melifera din raza economica de zbor a albinelor (raza de zbor) pentru cules de necesitate este de 6km, iar pentru un cules economic este de 3 km)

Situatia actuala a bazei melifere din tara:

Apicultura ara ca obiectiv cunoasterea numarului familiilor de albine si realizarea unor productii cat mai amri si cat mai diversificate. Pentru realizrea acestor obiective, pe langa aplicarea unor tehnologii noi si moderne de crestere si exploatarea a familiilor de albine, un rol hotarator il are asigurarea si valorificarea cat mai eficienta a resurselor melifere din flora spontana, forestiera si cultivata a tarii.

 

Din baza melifera a tarii 70 %o reprezinta speciile forestiere si 30 % plantele agricole cultivate si speciile spontane. Ca structura si suprafata, baza melifera sufera permanente modificari de la un an la altul. Datorita conditiilor geografice si cerintelor ecologice, flora melifera din tara noastra formeaza diferite grupari, iar raportul intre le intr-un anumit teritoriu reprezinta structura bazei melifere. Astfel,in zona de campie predomina ca specii melifere importante recolte de miere;in Delta Dunarii si luncile raurilor,pe suprafete mari, se gasesc diferite specii de salcii, arbusti meliferi si un numar de specii erbacee spontane, care infloresc primavara timpuriu si pana la caderea brumelor;in zona colinelor si dealurilor sunt asigurate culesuri timpurii la pomii fructiferi, iar vara la fanete naturale; in zona montana zmeurul si zburatorea, la care se adauga pajistile, repezinta valoroase resurse melifere. Mana de la conifere constituie o resursa importanta, insuficient valorificata.

Este recunoscut ca viata si activitatea albinelor este strans legata de existenta plantelor, iar perpetuarea unor plante nu poate fi conceputa fara existenta insectelor.

Totalitatea plantelor melifere intr-o zona alcatuiesc baza melifera a zonei respective.Baza melifera studiaza principalele plante melifere din zona tarii noastre sub aspectul imnportantei si a ariei de raspandire, caracteristicile melifere si factorii care influenteaza cantitatea de nectar in raport cu conditiile climaterice si meteorologice.

Inflorirea plantelor melifere consta in desfacerea invelisului floral care permite in acest fel polenizarea si fecundarea. Momentul infloririi este caracteristic pentru fiecare specie si este influentat de un complex de factori care se pot clasifica in factori interni si externi.

Dupa natura hranei pe care o ofera albinelor, plantele melifere se impart in trei categorii: nectarifere, nectaropolenifere si polenifere.

Plante nectarifere ofera albinelor in exclusivitate nectar, fiind totodata putin raspandite. Dintre acestea amintim: bumbacul, mazarichea, palamida, scaietii si altele.

Plantele nectaropolenifere asigura albinelor atat nectar cat si polen, fiind cele mai raspandite, fapt pentru care prezinta cea mai mare importanta apicola. Asa sunt: salcamul, salcia, pomii fructiferi, papadia, teiul, artarul, floarea-soarelui, rapita, mustarul, trifoiul, sparceta si multe altele.

Plante polenifere furnizeaza albinelor numai polen fiind in numar foarte scazut. Dintre acestea citam: porumbul, plopul, mesteacanul, macul si altele.

Sub aspect practic, plantele melifere se impart in: plante agricole, pomi si arbusti fructiferi, plante de padure, plante din fanete si pasuni si plante special cultivate pentru albine.

Intervalele de timp din cursul sezonului activ in care albinele au posibilitatea sa recolteze nectar si polen poarta denumirea de „perioada de cules”, iar acela in care plantele nu ofera albinelor hrana, „goluri de cules”.

Plante melifere agricole de cultura

Principalele plante din aceasta categorie, care prezinta interes pentru apicultura sunt: floarea-soarelui, rapita de toamna, mustarul alb, coriandrul, hrisca si altele.

Floarea-soarelui (Helianthus annus) reprezinta principala planta oleaginoasa, cultivata indeosebi in zona sudica a tarii, in tarlale masive de sute de hectare, constituind astfel si o planta melifera de baza, da la care se realizeaza importante productii de miere.

In mod obisnuit infloreste in ultima decada a lunii iunie, avand perioada de inflorire de cca 30 de zile. Productia de miere variaza intre 30 si 120 kg/ha, in medie 60 kg/ha, fiind mult influentata de soiul cultivat, conditiile pedoclimatice si agrotehnica aplicata. In timpul culesului, de la floarea-soarelui, o familie de albine poate realiza zilnic sporuri cuprinse intre 0,5 si 5 kg (in mod exceptional 8 kg) si o productie totala de miere ce variaza intre 10 si 40 kg. Florile de floarea-soarelui sunt vizitate cu frecventa cea mai mare intre orele 10 si 15 si atunci cand temperatura aerului este de 30-320 C.

Mierea de floarea-soarelui este aromata, de culoarea galbena deschis, cu gust placut, specific plantei si cristalizeaza foarte repede.

Cultivata in miriste ca planta furajera cu destinatie pentru siloz, reuseste sa infloreasca si asigura un important cules de intretinere in prima jumatate a lunii septembrie, ceea ce contribuie la obtinerea de familii foarte populate la intrarea in iarna.

Culturi furajere

Unele plante furajere cultivate sunt totodata si importante plante melifere, care asigura culesuri sustinute, de mica intensitate, dar de lunga durata, sau, in conditii favorabile de secretie a nectarului, reale culesuri de productie. Cele mai valoroase plante din aceasta categorie sunt: sparceta, trifoiul rosu, trifoiul alb, trifoiul suedez, sulfina alba, sulfina galbena, mazarichea, lucerna, ghizdeiul si altele.

Sparceta (Onobrichis sativa) este o planta de cultura perena, intalnita frecvent in fanetele naturale, fiind una dintre cele mai bune plante melifere ce ofera albinelor o sursa timpurie foarte bogata in nectar si polen, iar in conditii favorabile insemnate culesuri de productie.

Produce 120-300 kg miere la hectar in anii favorabili, o familie adunand 15-25 kg. Secretia maxima de nectar are loc dimineata pana la ora 11 si seara dupa ora 18, in conditii termice cuprinse intre 22 si 250 C. De asemenea, umiditatea ridicata favorizeaza secretia de nectar in timp ce umiditatea scazuta poate opri secretia acestuia.

Trifoiul rosu (Trifolium pratense) . Infloreste incepand in luna mai pana in septembrie, producand cca 25 kg miere la hectar. In anii favorabili, cand secretia de nectar este buna, indeosebi la coasa a doua, cand florile sunt mai putin dezvoltate, se realizeaza culesuri de 10-15 kg/familia de albine.

Mierea are gust placut, aroma specifica, cristalizand aproximativ dupa o luna de la extragere.

Trifoiul alb (Trifolium repens). Este o planta perena care infloreste in al doilea an de le insamantare, din iunie pana toamna tarziu. Albinele viziteaza foarte intens florile, in special in jurul orei 15, prezentand importanta melifera mai mare decat trifoiul rosu. Produce in medie 100 kg miere la hectar.

Sulfina alba (Melilotus albus). Este o planta anuala tipica a zonelor secetoase, putin pretentioasa la clima si sol, prezentand o deosebita importanta apicola.

Infloreste timp de cca 30 zile, de la sfarsitul lunii iunie pana in septembrie. In cazul in care se recolteaza prima coasa pentru furaj, generatia urmatoare infloreste dupa floarea-soarelui (25 august-25 septembrie), oferind astfel un bogat cules in sezonul de toamna, cand in natura nu exista alte plante melifere, ceea ce favorizeaza obtinerea de familii puternice.

Productia de miere este ridicata, variind intre 130 si 500 kg miere la hectar, in raport de conditiile pedoclimatice.

Mierea este incolora sau usor galbuie, cu aroma de vanilie, fiind mult apreciata.

Pomi si arbusti fructiferi

Prin marea extindere si variabilitate a speciilor pomicole, precum si prin infloritul timpuriu esalonat, primavara, intr-o perioada in care flora melifera este slab reprezentata, plantatiile de pomi si arbusti fructiferi ocupa un loc de frunte prin bogatul cules de intretinere pe care-l furnizeaza albinelor. In regiunile cu plantatii masive si in anii favorabili, de la pomii fructiferi se pot obtine si productii de miere (5-8 kg/familie), cand familiile realizeaza zilnic sporuri cuprinse intre 1 si 4 kg.

Dintre cele mai importante specii pomicole care prezinta interes pentru apicultura, amintim: ciresul, visinul, parul, marul, prunul, caisul, piersicul, coacazul negru si agrisul.

Ciresul (Cerasus avium Munch.) si visinul (Cerasus vulgaris Mill.) sunt specii foarte bine vizitate de albine, care produc 30-40 kg miere la hectar.

Caisul (Armeniaca vulgaris Lam.) si piersicul (Persica vulgaris Mill.) prezinta importanta melifera in primul rand prin faptul ca sunt specii pomicole cu inflorire timpurie. Productia de miere variaza intre 20 si 40 kg la hectar.

Marul (Malus silvestris var. domestica Mill.) este o specie mult apreciata atat pentru nectarul produs, cat, mai ales, pentru inalta valoare polenifera. Importanta sa creste si datorita faptului ca prezinta cea mai mare extindere, ocupand suprafete foarte mari. Productia de miere se estimeaza a fi cuprinsa intre 30 si 42 kg la hectar.

Parul (Pirus sativa Lam. Et DC.) este o specie pomicola cu valoare melifera mai mica, atat datorita raspandirii sale limitate, cat si a cantitatii de nectar secretat. Produce la hectar cca 10-12 kg miere.

Prunul (Prunus domestica L.) este o alta specie pomicola cu mare importanta apicola, atat datorita raspandirii sale, cat si a capacitatii melifere. Productia de miere se estimeaza a fi cuprinsa intre 20 si 30 kg la hectar.

In afara de speciile pomicole amintite, mare importanta pentru apicultura prezinta si arbustii fructiferi, care produc mari cantitati de miere la hectar. Dintre acestia amintim coacazul negru, care asigura intre 20 si 50 kg miere la hectar si agrisul cu o productie cuprinsa intre 25 si 70 kg miere la hectar.

Practic, inflorirea pomilor se declanseaza atunci cand suma gradelor de temperatura, peste 00C, inregistreaza de la desprimavarare (aparitia primilor ghiocei) peste 2000C si respectiv temperatura aerului atinge 10-120C, caisul avand insa nevoie de o suma de 2500C.

Secretia cea mai abundenta de nectar are loc intre orele 7 si 11, dupa care, aceasta scade treptat, concomitent cu frecventa si intensitatea de vizitare a albinelor pana in jurul orelor 15-17 cand inceteaza complet.

Mierea obtinuta de la pomi este de culoare deschisa, devenind argintie la o usoara cristalizare, cu o aroma fina de migdal si un gust placut.

Plante melifere de padure, arbori si arbusti meliferi

Prin bogatia de nectar si polen, diversitatea multipla a speciilor si marea lor raspandire, acestea reprezinta cea mai importanta sursa melifera a tarii noastre.

Din multitudinea speciilor forestiere cu importanta apicola vom reda numai pe cele mai reprezentative si anume: salcamul alb, salcamul galben, salcamul pitic, salcamul japonez, teiul cu frunza mare, teiul cu frunza mica, teiul alb, artarul american, artarul tatarasc, paltinul de camp, paltinul de munte, jugastrul, carpenul, ulmul, arinul, salcia, gledicia, castanul salbatic, otetarul, molidul, alunul, cornul, paducelul, caprifoiul, zmeurul si iarba neagra.

Salcamul alb (Robinia pseudacacia L.). Este cea mai importanta planta melifera de la noi, oferind principalul cules de productie.

In zona sudica si vestica a tarii se afla masive mari plantate pentru fixarea nisipurilor „zburatoare”.

Infloreste in luna mai, durata infloritului variind in functie de conditiile meteorologice, intre 8 si 20 zile. Din observatiile fenologice inregistrate, s-a constatat ca atunci cand salcamul infloreste timpuriu, durata infloritului se prelungeste si invers..

Pentru secretia nectarului, salcamul are nevoie de temperaturi ridicate, zile lipsite de vant si umiditate suficienta. Tocmai datorita acestui fapt el produce nectar abundent pe terenurile nisipoase, care se incalzesc mult mai usor. In conditiile din nordul tarii, din cauza frecventelor ingheturi din luna aprilie, mugurii florali sunt distrusi partial sau total, din care cauza productia este nesigura sau compromisa. Tot in aceasta zona, pe timpul infloririi salcamului se inregistreaza frecvente scaderi ale temperaturii, insotite de ploi si vant, care determina diminuarea sau chiar compromiterea culesului.

Productia de miere este mult influentata de varsta si desimea arborilor. Astfel, arborii plantati rar, produc intre 1100 si 1700 kg miere/hectar, cei din masiv 900-1500kg/ha, iar arboretul tanar intre 300 si 700 kg/ha. Cea mai mare cantitate de nectar este secretata in perioada maxima de inflorire, cand familiile puternice pot recolta zilnic intre 8 si 10 kg nectar, uneori chiar mai mult, iar productia totala de miere realizata pe familie poate fi de 15-50 kg.

Secretia nectarului la salcamul alb este cea mai abundenta la temperatura de 25-280C, iar concentratia nectarului in zahar este de 40-70%, in functie de expozitie, stadiul de inflorire, varietate, varsta, densitatea arborilor etc.

Mierea este de calitate superioara cu aroma si gust placut, specific, ce nu cristalizeaza timp indelungat.

S-a stabilit, de asemenea, ca valoarea mierii realizata intr-o perioada de 25 ani (durata de exploatare a salcamului pentru lemn) intrece cu mult cu cea a lemnului.

Teiul cu frunza mare (Tilia platyphillos Scop.) numit de apicultorii din partea sudica a tarii si „teiul fluturasc”, pentru frunzele mari pe care le prezinta. Se deosebeste de teiul alb prin faptul ca frunzele pe partea inferioara au culoarea verde deschis si nu sunt tomentoase. Infloreste in ultima decada a lunii mai sau in primele doua decade ale lunii iunie, timp de 8-15 zile. Este o planta melifera valoroasa, ce produce in medie 800 kg miere la hectar.

Teiul cu frunza mica (Tilia cordata Mill.) este cunoscut in Dobrogea si sub denumirea de „teiul pucios”. Se recunoaste dupa frunzele mici, puternic cordate la baza. Infloreste in mod normal in prima decada a lunii iunie, durata infloritului fiind cuprinsa intre 8 si 12 zile, dependent de conditiile meteorologice. Productia medie de miere este de cca 1000 kg la hectar.

Teiul alb (Tilia tomentosa Munch.) cunoscut si sub denumirea de „teiul bun”, pentru faptul ca are o productie foarte ridicata de nectar. Se recunoaste dupa frunzele care au marimea intermediara intre speciile amintite, cat si datorita perisorilor argintii de pe partea inferioara a limbului, particularitate pentru care se mai numeste si teiul argintiu. Infloreste in a doua jumatate a lunii iunie, la 20-22 zile dupa teiul cu frunza mare, prezentand cea mai scruta, perioada de inflorire (7-12 zile). In zilele foarte calduroase, datorita parfumului puternic al florilor, are loc un proces de narcoza a albinelor, urmat de unele pierderi ale acestora. Capacitatea de secretie a nectarului este mult influentata de factorii meteorologici, vantul si umiditatea avand efect negativ asupra culesului. In schimb, un timp linistit, cald si umed favorizeaza secretia de nectar. Productia medie de miere se evalueaza a fi de 1200 kg la hectar. S-a stabilit ca exista o stransa interdependenta intre cantitatea de precipitatii cazuta in cursul lunilor iulie, august si septembrie ale anului precedent si culesul din anul viitor. Astfel, cand cantitatea de precipitatii din perioada lunilor amintite a fost de minimum 140 mm, in anul urmator, teiul va secreta din abundenta nectar, iar daca acesta a fost sub limita amintita, cantitatea de nectar secretata va fi neinsemnata. S-a constatat, de asemenea, ca secretia de nectar la tei este mai mare in orele de dimineata si seara, cand albinele il viziteaza mai intens.

Culesul la tei nu prezinta gradul de intensitate de la salcam, totusi se pot realiza zilnic, in conditii meteorologice favorabile, sporuri la cantarul de control ce variaza in general intre 1 si 8 kg miere pe familia de albine.

Plante melifere special cultivate pentru albine

In afara de plantele amintite, se cunosc o serie de alte specii ce se remarca printr-o productie de miere foarte ridicata, unele lipsind complet din flora melifera a tarii noastre si care se cultiva in amestecuri furajero- melifere pentru imbunatatirea si intregirea bazei melifere. Dintre acestea citam: facelia, mataciunea moldoveneasca, roinita, catusnica, sparceta caucaziana si limba mielului.

Facelia (Phacelia tanacetifollia Benth.) este considerata ca cea mai buna planta melifera. Anuala, putin pretentioasa la clima si sol, reuseste atat in regimurile secetoase cat si in cele nordice, fiind rezistenta la seceta si temperaturi scazute (pana la +60C), in timp ce alte plante in conditii similare isi inceteaza vegetatia. Infloreste la 50-60 zile dupa ce a rasarit, timp de 40-50 zile. Nectarul este secretat in tot cursul zilei, cu o usoara crestere in orele de amiaza. Productia de miere variaza intre 300 si 1000 kg la hectar.

Semanatul se face in randuri distantate la 40-60 cm in benzi la 15-75 cm, caz in care cultura se poate intretine mecanizat. Se administreaza 6-8 kg samanta la hectar.

Recoltatul se executa in momentul cand primele fructe bazale s-au copt (desi in varful inflorescentei mai exista florin si boboci), obtinandu-se cca 300 kg seminte la hectar.

Mataciunea moldoveneasca (Dracocephalum moldavicum L.) este o excelenta planta melifera, anuala, erbacee, foarte intens cercetata de albine. La noi este putin raspandita, desi asigura productii ridicate de miere, ce variaza intre 300 si 400 kg/ha. Infloreste la 60-75 zile dupa ce a rasarit, obisnuit in luna iunie, timp de 20-35 zile. Valoarea melifera a mataciunii este cu atat mai mare cu cat secreta nectar din abundenta si in conditii nefavorabile de clima si sol.

Se insamanteaza primavara timpuriu, in randuri simple la 25-30 cm sau randuri duble la 30-60 cm administrandu-se 8-10 kg samanta la hectar. Productia de seminte variaza intre 200 si 300 kg la hectar.

Roinita (Melissa officinalis L.) este o planta perena, nepretentioasa la clima si la sol. Infloreste in luna august, incepand cu al doilea an si produce cca 150 kg miere la hectar. Se insamanteaza in randuri, la 40-50 cm, iar pe rand se rareste la 30 de cm.

Catusnica (Nepeta cataria var. citriodora L.). Este o planta perena, cu miros de lamaie. Infloreste in primul an de la insamantare, in lunile iulie- august, producand in medie 400 kg miere la hectar. Se insamanteaza in randuri de 60 cm, folosind in acest scop 2-4 kg samanta la hectar.

Sparceta caucaziana (Onobrychis iberica L.) este o planta furajera ce infloreste in luna iunie, producand intre 150 si 400 kg miere la hectar. Este intens cercetata de albine, in special in orele de dimineata si seara.

Limba mielului (Borrago officinalis L.) este o planta melifera anuala, foarte importanta, ce infloreste in lunile iunie-iulie, timp de 30-40 zile, atat prin locurile necultivate, cat si pe cele cultivate. Productia de miere a fost evaluata la 200-300 kg la hectar. In anii cu toamne lungi si frumoase, plantele provenite din samulastra infloresc a doua oara, in lunile septembrie- octombrie, furnizand albinelor un substantial cules de nectar si polen.

Polenizarea plantelor agricole cu ajutorul albinelor

Prin polenizare se intelege procesul prin care polenul ajunge de pe antene pe stigmatul florilor, iar prin fecundare, procesul biologic de contopire si asimilare reciproca a continutului polenului cu cel al ovarului. Dupa modul cum polenul ajunge pe stigmat, polenizarea poate fi anemofila, cand polenul este transportat cu ajutorul vantului si entomofila cand transportul acestuia este efectuat de insectele polenizatoare, ce realizeaza polenizarea selectiv incrucisata a plantelor. Plantele entomofile sunt adaptate pentru polenizarea incrucisata prin flori colorate, parfum specific, dar mai ales prin secretia nectarului. Din diversitatea mare de specii, cca 80% se polenizeaza cu ajutorul insectelor, din care: 77% de albine, 7,5% de bondari, 3,5 de diptere, 3,5 de furnici, 3,5% de coleoptere, 2,5% de catre albine solitare, 2,5% alte himenoptere.

Din numeroasele cercetari efectuate, s-a stabilit ca polenizarea selectiv incrucisata a plantelor de catre insecte asigura o descendenta cu vitalitate si capacitate de adaptare foarte ridicate, sporind astfel productia de seminte si fructe la hectar imbunatatind totodata si calitatea acestora. In conditiile actuale, datorita intensivizarii agriculturii si in special ca urmare a folosirii pesticidelor, numarul polenizatorilor naturali (bondari, albine solitare, diptere etc.) a scazut simtitor si, paralel cu aceasta, au crescut considerabil suprafetele ocupate cu plante tehnice entomofile, fapt pentru care importanta polenizarii plantelor cu ajutorul albinelor a devenit o necesitate de prim ordin, pentru realizarea de productii sporite la hectar. Importanta albinelor pentru polenizare creste datorita faptului ca bondarii se gasesc in numar redus in natura, familia acestora este foarte mica (200 indivizi) dar mai ales pentru ca, la inceputul iernii, aceasta moare, supravietuind numai o parte din matci, care, primavara, singure isi construiesc cuibul si isi agonisesc hrana pana la aparitia primei generatii, astfel ca familia reuseste sa fie refacuta abia la inceputul verii. Tocmai datorita faptului ca familia de albine supravietuieste si in timpul iernii, albinele reprezinta cei mai siguri polenizatori, atat primavara timpuriu cat si in tot cursul anului. Certitudinea unei bune polenizari a culturilor agricole cu ajutorul albinelor rezida si din intensitatea activitatii acestora, astfel ca numai in decursul unei zile o albina poate vizita cca. 4000 flori, iar o familie, intre 60 si 80 milioane, concomitent cu existenta la albine a fenomenului de florospecializare, care determina ca acestea sa viziteze numai o singura specie pe perioada de inflorire.

In scopul asigurarii unei polenizari eficiente a culturilor agricole cu ajutorul albinelor, trebuie cunoscut numarul de familii necesare pentru diferitele specii. Astfel, pe baza cercetarilor intreprinse s-a stabilit ca pentru polenizarea plantelor de pe un hectar de cultura sunt necesare: 0,1-0,5 familii de bostanoase, o familie pentru plantele oleaginoase si medicinale, 1-2 familii pentru bumbac si floarea-soarelui, 1-4 familii pentru coriandru, 2-3 familii pentru hrisca, pomi si arbusti fructiferi, 3-4 familii pentru sparceta, 5-6 familii pentru lucerna si trifoi si 15 familii pentru castraveti de sera. La stabilirea numarului de familii necesare polenizarii se va tine seama si de populatia acestora.

Pentru buna organizare si planificare a lucrarilor de polenizare a plantelor cu ajutorul albinelor, plantele se grupeaza dupa particularitatile lor biologice si gradul de cercetare de catre albine, in: pomi si arbusti fructiferi, culturi bine cercetate de albine, culturi slab cercetate de4 albine si culturi de sera si rasadnite.

Polenizarea pomilor si arbustilor fructiferi

Polenizarea pomilor si arbustilor fructiferi prezinta unele particularitati biologice specifice, concretizate prin inflorirea timpurie in primavara, cand numarul polenizatorilor naturali este foarte mic, iar coronamentul pomilor impiedica in mare parte repartizarea uniforma a albinelor.

Pentru polenizare, familiile de albine se amplaseaza direct in livada sau in vecinatatea acesteia, in vetre de 50-60 stupi, distantate la cca 500 m la fiecare 3-4 randuri de pomi, revenindu-i astfel fiecarei grupe de familii cca 25 ha. In conditii meteorologice nefavorabile, distanta dintre grupele de stupi se micsoreaza la 250 m sau chiar 125 m, concomitent cu marirea densitatii de familii la ha (3-4), masuri ce asigura o completa polenizare a pomilor. La orientarea stupilor se va avea in vedere ca zborul albinelor sa fie perpendicular pe randurile de pomi. Stupii se transporta in livada cu cateva zile inainte de inflorirea pomilor.

La polenizarea speciilor pomicole se vor lua masuri pentru prevenirea intoxicatiilor albinelor, in care scop nu se efectueaza tratamente la pomi in aceasta perioada, sau, in cazuri de forta majora, albinele vor fi retrase la timp din zona, la distante de peste 6 km.

polenizarea culturilor de camp bine cercetate de albine

Din categoria acestor plante fac parte urmatoarele: hrisca, floarea-soarelui, sparceta, rapita, coriandru, bostanoasele, semincerii de crucifere, ceapa si altele.

Intrucat aceste culturi sunt bune melifere, polenizarea lor se realizeaza prin asezarea familiilor de albine in imediata vecinatate a culturilor respectand normele de familii necesare polenizarii, transportul acestora facandu-se cu cateva zile inainte de inceperea infloritului, iar stupii se disperseaza in vetre, distantate la 0,5-2 km una de alta pentru a realiza o buna repartizare a albinelor. Se recomanda, de asemenea, ca stupii sa fie asezati in zona in care plantele infloresc mai tarziu, situatie in care albinele, zburand initial in partea opusa, vor asigura o cercetare uniforma a intregii culturi.

Polenizarea culturilor de camd slab cercetate de albine

Din aceasta categorie fac parte: trifoiul rosu, lucerna si sfecla de zahar. Intrucat fiecare din plantele amintite prezinta particularitati specifice, tehnologiile de polenizare a acestora le vom prezenta diferentiat.

Polenizarea culturilor de trifoi rosu. Datorita tubului floral lung al trifoiului (10 mm), in conditii mai putin favorabile de secretie a nectarului, acesta este slab vizitat de albine. Importanta polenizarii trifoiului cu ajutorul albinelor creste simtitor, intrucat, datorita distrugerii haturilor si aplicarii insecticidelor, fauna polenizatoare naturala a fost in mare parte distrusa.

Pentru a intensifica vizitarea florilor de trifoi de catre albine, se practica o tehnologie cunoscuta in literatura apicola sub denumirea de „dresajul albinelor”. In acest scop, se prepara sirop de zahar aromatizat cu corole de flori sau polen de trifoi, care se administreaza familiilor de albine. Pentru intensificarea cercetarii si realizarii unei bune reparatii pe suprafata de polenizat, bune rezultate a dat alimentarea cu sirop aromatizat administrat in alimentatoare asezate in vecinatatea stupilor in lan, si care se dispersau progresiv, de cateva ori pe zi, in toata cultura. Vizitarea florilor de trifoi se poate intensifica suplimentar prin folosirea de familii cu mult puiet tanar, de la care s-au scos din cuiburi rezervele de pastura si polen, obligand astfel albinele, in scopul satisfacerii cerintelor de polen, sa cerceteze florile de trifoi pentru a colecta polenul necesar. Stupii se aseaza in vetre distantate la 500-800 m.

Polenizarea lucernei

In momentul vizitarii lucernei se produce deschiderea florii, iar vexilul loveste albina la baza proboscisului, fenomen de care aceasta este deranjata, astfel ca dupa scurt timp se adapteaza sa viziteze florile prin partea laterala a corolelor, caz in care floarea nu se deschide si polenizarea nu mai are loc. Cu tot efectul negativ al acestui fenomen, chiar si in scurta perioada de vizitare a florilor de catre albine, prin partea frontala, aceasta polenizare asigura o sporire apreciabila a productiei de seminte. Intensificarea vizitarii florilor de lucerna se poate realiza ca si la trifoi, prin administrarea de sirop aromatizat.

Stupii se aseaza in vetre de 10-12 familii, din 500 in 500 m, cu 3-4 zile inainte de inflorirea plantelor.

Polenizarea culturilor de sera si rasadnite

Una dintre metodele importante pentru sporirea productiei plantelor de sera o constituie polenizarea acestora cu ajutorul albinelor, deoarece polenizarea suplimentara manuala necesita un mare consum de forta de munca, fiind astfel nerentabila si mai putin eficace din punct de vedere biologic.

Albinele, introduse in sere, intalnesc conditii cu totul deosebite fata de cele naturale, datorita limitarii spatiului de zbor, a rezervelor reduse de nectar si polen, precum si a temperaturii si umiditatii foarte ridicate, cauze ce determina o mortalitate foarte ridicata si distrugerea intregii familii intr-un timp foarte scurt. Tocmai pentru aceste cauze, polenizarea culturilor de sera este greu de realizat si reclama o tehnologie speciala.

S-a constatat ca imediat dupa introducerea albinelor in sera acestea cauta sa se indeparteze mult de stupi, se lovesc de geamuri, iar cand temperatura se ridica peste 35º C se aglomereaza pe peretele sudic al serei, incercand sa iasa in mediul ambiant. Initial s-a incriminat ca temperatura si umiditatea foarte ridicate sunt factori determinanti care produc moartea albinelor, dar observatiile inteprinse au dovedit ca familiile de albine nu se dezvolta normal datorita insuficientei polenului, in special a celui proaspat. Indata ce in peretele sudic al serei, unde se aglomerau albinele s-au efectuat deschideri ce le permiteau zborul liber, acestea se reintorc de la camp cu polen si in consecinta starea familiilor s-a ameliorat simtitor, astfel ca ele au supravietuit pe toata perioada activa. Pentru ca aceste deschideri sa fie vizibile pentru albine, ele se contureaza cu var, iar peretele sudic al serei se umbreste cu rogojini, prevenindu-se astfel aglomerarea albinelor pe acesta. Albinele se desprind repede pentru a folosi aceste deschideri, nu se mai agita pe pereti si nici nu zboara prin ferestrele deschise. S-a constatat, de asemenea, ca odata ce li se creeaza albinelor posibilitatea sa paraseasca sera se intensifica activitatea de cercetare a florilor plantelor de sera, iar familiile de albine se dezvolta normal si reusesc sa-si asigure chiar rezervele de hrana necesara pentru iarna.

Inainte de folosirea albinelor pentru polenizarea culturilor de sera se recomanda efectuarea unui zbor de defecatie intr-o sera libera.

Pentru a intensifica activitatea albinelor pe florile culturii de polenizat, acestora li se administreaza sirop de zahar aromatizat cu corolele speciei respective, in tot cursul perioadei de inflorire a plantei ce necesita a fi polenizata. De asemenea, pentru a obliga albinele sa cerceteze mai intens cultura e sera, dimineata deschiderile din peretele serei se inchid si astfel albinele se desprind repede pentru a cerceta un numar mai mare de flori din sera. Dupa ce intensitatea de vizitare a plantelor de sera incepe sa scada (orele 9-10), orificiile se deschid pentru a permite albinelor sa plece la camp.

Pentru polenizarea culturilor din rasadnite, ramele acestora se ridica la cca 5 cm, albinelor li se administreaza sirop de zahar aromatizat si, ulterior, alimentatoarele se transporta in imediata vecinatate a rasadnitelor.

Tipul de cules si zonele bioapicole din Romania

  • tipul 1 de cules si zona bioapicola in Campia Romana si Dobrogea
  • tipul 2 de cules si zona bioapicola Podisul Moldovei
  • tipul 3 de cules si zona bioapicola Campia de Vest
  • tipul 4 de cules si zona bioapicola Transilvania;
  • tipul 5 de cules si zona bioapicola montana;
  • tipul 6 de cules si zona apicola de pe versantilor muntilor Carpati.

Tipul 1 de cules si zona apicola din Campia Romana:

  • se caracterizeaza prin clima continentala cu temperatura medi anuala peste +10°C cu precipitatii anuale intre 400 – 600mm.
  • flora de stepa si silvostepa;
  • predomina plantatiile d salcam – 60 000ha: judetul Dolj, Valcea, Olt, Arges, Mehedinti, Gorj; teiul – 20 000ha in nordul Dobrogei; floare-soarelui in judetul Olt, Teleorman, Ilfov, Calarasi, Constanta; vegetatia de balta din luncile apelor si Delta Dunarii, pomii fructiferi, flora spontana, vegetatia din padurile de foioase.
  • Pentru realzarea unor productii bune de miere trebuie urmarit cu atentie calendarul apicol de dezvoltare al familiilor de albine cat si de deplasare la masivele melifere.

Tipul 2 de cules si zona bioapicola din Podisul Moldovei

  • se caracterizeaza prin clima continentala cu temperatura medie anuala de 8 – 10°C cu precipitatii de 500 – 600mm annual;
  • flora melifera bogata si variata;
  • predomina masivele de tei – 22 000ha din care 15ha in judetul Iasi, 5000ha in judetul Bacau;
  • salcam in sud, floarea soarelui spre nord, culesul din padurile de foioase, pomi fructiferi, luncile apelor si pajisti.
  • Intrucat in aceasta zona familiile de albine se dezvolta mai incet decat in zona Campiei Romane si a golurilor de cules, familiile de albine trebuie stimulate.

Tipul 3 de cules si zona bioapicola din Campia de Vest

  • clima continentala cu temperaturi anuale de 8 – 11°C, precipitatii 500 -700mm.
  • Culesul se aseamana cu cel din zona 1;
  • salcamul ocupa osuprafata de 4000ha ion judetul Bihor, 2400ha in Satul Mare, 2000ha in Arad;
  • teiul ocupa mici supafete la Lipova – judetul Arad;
  • floarea soarelui ramane principalul cules de productie;
  • culesuri de intretinere de la plante tehnice, de la plante din flora spontana.

Tipul 4 de cules si zona bioapicola din Transilvania

  • temperaturi medii anuale de 8 – 9°C, cu precipitatii de 600 – 700mm;
  • din punct de vedere apicol este o zona mixta, cerealiera. Pomicola, cu pasuni si fanete;
  • culesurile furnizate familiilor de albine au un caracter moderat dar continuu, culesul principal funizat fiind de la fanete si pasuni; primavara timpuriu se realizeaza de la pomii fructiferi;
  • din cauza lipsi de culesuri intense, apicultorii sunt nevoiti sa faca deplasari lungi cu familiile de albine in zona de sud a tarii;
  • avand culesuri de intretinere foarte bune, in aceasta zona se practica recoltarea de cantitati mari de polen (10 kg/familie);
  • inmultirea faniliilor de albine prin roiuri.

Tipul 5 de cules si zona bioapicola montana

  • cuprinde zona muntilor Carpati si a dealurilor inalte subcarpatice;
  • temperatura medie este de 4 – 8°c iar precipitaiile 700 – 1000mm;
  • flora melifera: plantatii pomicole, pasuni, zmeurisuri, zburatoare;
  • in aceasta zona se manifesta dou aculesuri:
  • principal – de la zmeur, zburatoare, mana
  • intretinere – flora spontana, fanete, pomi fructiferi, pasuni

Tipul 6 de cules si zona bioapicola de pe versantii muntilor Carpati

  • din punct de vedere apicol se caracterizeza prin culesul de la pomi fructiferi, pasuni, fanete, flora spontana;
  • conditiile meteorologice mai putin favorabile in aceasta zona determina o dezvoltare mai tarzie afamiliilor de albine;
Balanta melifera

Albinele valorifica economic cursurile care se gasesc la o distanta de pana la 3 km de stupina (acopera o suprafata de 4000ha). Cu cat distanta se mareste, cu atat cantitate de miere in stup scade.

Apicultorii trebuie sa cunoasca baza melifera unde au dplasat stupinele, pentru a putea aprecia numarul d stupi pe care ii pot amplasa in zona respectiva, in caz contrar se produc supraaglomerari, cu toate consecintele (culesuri slabe, furtisaguri, boli).

Raportul intre baza melifera externa si numarul familiilor de albine care pot fi intretinute in mod economic intr-o anumita zona reprezinta “balanta melifera a zonei”.

Estimarea balantei melifera – necesita:

  • indentificarea speciilor melifere;
  • stabilirea suprafetelor ocupate
  • determinarea capacitatii nectarifere;
  • identificarea speciilor melifere se face folosind documentele de la inspectoratele silvice si cele de la organele agricole, la care se adauga datele culese din teren. Determinarea lor se face pe moduri de folosinta: livezi, vii, culturi agricole melifere, vatra localitatii.

Stabilirea suprafetelor ocupate de plantele melifere difera de la un mod de folosinta la altul. Suprafetele cu plante melifere, livezi, vii se inregistreaza ca atare, padurile cuprind specii melifere in amestec, de importanta melifera mai mica sau dreapta notand speciile intalnite si apoi se calculeaza suprafata ocupata de fiecare specie in parte.

Arbori meliferi valorosi sau pomii fructiferi izolati in vatra satelor, pe marginea drumurilor, spatiile verzi, se inventariaza ca numar, apoi se calculeaza suprafata. Determinarea capacitati nectarifere a plantelor exista in lucrarile de specialitate. Secretia de nectar este influentata de o serie de factori inerni si externi care se manifesta diferit, in stransa legatura cu conditiile de mediu locale. Pentru aceasta trebuie facuta determinarea pe mai multi ani.

Pentru determinarea capacitati nectarifere se cunosc metode directe si indirecte.

Metode directe:

  • metoda capilarelor;
  • metoda microanalizelor chimice;
  • metoda microhartiilor de filtru.

Metoda capilarelor

consta in a pune in evidenta nectarul ca atare in floare prin desfacerea coroanei florale, sugerea directa din floare a nectarului sau cu pipeta prin aspersie direct in floare. Concentratia nectarului in zahar se face cu ajutorul refractometrului.

Metoda microanalizei chimice

se realizeaza difuziunea nectarului in apa si apoi se determina prin analize chimice cantitatea de zahar invertit si zaharoza, iar prin insumare zaharul total in mg/floare.

Metoda se recomanda pentru plantele cu flori mici,la care nu exista posibilitate de extragere a nectarului.

Metoda micro hartiilor de filtru se foloseste la florile cu tubul corolei lung si ingust, nectarul poate fi extras cu ajutorul hartiei de filtru.

Metode indirecte:

  • metoda stupului de control;
  • metoda determinari dupa frecventa de determinare a florilor si a timpului stationat pe floarea cerceta;
  • metoda determinari dupa zborul albinelor la urdinis.

Metoda stupului de control consta in masurarea zilnica a greutatii stupului de control, inregistrandu-se zilnic in caietul de stupina cresterile si scaderile in greutate ale stupului. Metoda determinari dupa frecventa de cercetare a florilor si a timpului de stationare a albinei culegatoare pe floarea cercetata ne arata daca plantele melifere au sau nu nectar. In momentul cand planta cercetata ne arata daca plantele melifere au sau nu nectar, albina o paraseste repede. Metoda determinari capacitatii nectarifere a plantelor dupa zborul albinelor la urdinis cuprinde durata si intensitate duratei zborului. Dupa intensitate poate fi foarte puternic, puternic, slab sau fara zbor, iar dupa durata se apreciaza numar de ore de zbor pe zi.

Calculul numarului familiilor de albine

in functie de baza melifera existenta se poate calcula numarul de familiii de albine care pot fi amplasate in zona respectiva. Pentru acesta trebuie cunoscuta cantitatea de miere pe care trebuie sa o recolteze o familie de albine pentru intretinerea proprie, inmultire, cat si miere marfa. Consumul propriu unei familii este de 90kg miere, iar pentru un roi este jumatate din aceasta cantitate. Daca stupina se mareste cu 25% familii noi, cantitate de miere necesara in plus fiecare familii va fi de 11,2kg (adica 90/2 x 25/100= 11,2). planificand o recolta de 25kg de miere pe familie se poate cacula cantitate de miere ce trebuie recolta de o familie de albine (m).

m = 90 +11,2 +25 = 126,2 kg miere.

Numarul familiilor de albine (F) care pot fi intretinute rentabil intr-o stupina in zona respectiva se calculeaza impartind cantitatea totala de miere (M), pe care o pot recolta albinele, la cantitatea de miere necesara familiei de albine (m).

F = M/m       (Detalii in tabel 01)

Din tabel rezulta ca din totalul suprafetei zonei economice de zbor 1256ha, numai 1078 ha sunt ocupate cu plante melifere. Determinand productia de miere in kg/ha la fiecare cultura si insumand productia globala de miere pe inteaga suprafata rezulta ca se produce o cantitate de 22.750kg. Din aceasta cantitate, cercetarile au stabilit ca numai o treime este recoltata de albine, restul se pierde din diferite cauze (insecte concurente, conditii meteorologice nefavorabile).

Deci F = M/m = 7583/126,2 = 60

Din aceste calcule reiese ca in zona respectiva pot fi intretinute numai 60 de familii de albine in mod economic.

Fenofazele fenologice si importanta lor

Fenologia este o ramura a ecologiei care studiaza fenomenele periodice din viata plantelor si legatura acestora cu factorii de mediu. In cursul vietii lor , plantele trec printr-o serie de faze de crestere si dezvoltare, numite fenofaze.

La plantele lemnoase fenofazele principale sunt:

  • inmugurirea;
  • infrunzirea;
  • inflorirea;
  • inceputul fructificarii;
  • coacera deplina (recoltarea)

La plantele erbacee:

  • semanatul;
  • rasarirea;
  • inflorirea;
  • fructificarea;
  • recoltarea.

Pentru agricultura, cea mai importanta este fenofaza infloritului, care se imparte in subfenofaze, elemente de baza in prognoza culesului:

  • aparitia primelor flori;
  • inceputul infloririi (la inflorirea a 25% din numarul d flori);
  • inflorirea maxima (peste 50% din numarul florilor sunt deschise);
  • sfarsitul infloririi – cand au ramas mai putin de 25% din numarul florilor.

In baza observatiilor asupra fenofazei infloririi pe perioada mai multor ani, se poate intocmi calendarul infloririi plantelor melifere dintr-o anumita zona.

In urma observatiilor asupra fenofazei de inflorire se constata ca plantele nu infloresc la aceeasi data in fiecare an, dar isi pastreaza ordine infloririi la aproximativ acelasi interval de timp intre ele.

Prognoza culesurilor

In agricultura prognoza culesurilor, paralel cu evolutia familiilor de albine, prezinta o mare importanta practica si economica. Astfel, stabilirea in prealabil a datei infloririi si intensitatii principalelor culesuri, determina un anumit ritm de dezvoltare a familiilor de albine, pentru valorificarea cu maximum de randament a resurselor melifere.

Elaborara prognozei se face prin:

  • prelucrarea statistica a datelor inregistrate de cantarul de control, corelate cu evolutia fenologica: analiza chimica a substantelor de rezerva (muguri, coaja) care conditioneaza formarea elementelor florale si secretia de nectar;
  • corelarea prognozelor sinoptice meteorologice cu evolutia culesurilor (nectar, mana);
  • controlul biologic al formarii nectarului la speciile nectarifere, corelarea factorilor cosmici cu secretia de nectar si dezvoltarea producatorilor de mana.

Clasificarea prognozelor:

  • prognoza de durata lunga: 2 -6 luni;
  • prognoza de durata scurta: 1 – 3 saptamani;

Prognozele care se fac la noi de mai multi ani se fac la salcam, tei, floarea – soarelui si prognoza secventei de mana din zona montana.

Obiectivele prognozei se refera la:

  • data infloririi;
  • prognoza abundentei florale;
  • prognoza productiei de nectar.

Data infloririi principalelor plante melifere este necesara pentru ca inflorirea nu se produce la aceeasi data in fiecare an, cu cat inflorirea s produce mai timpuriu decat de obicei, durata infloririi va fi mai lunga cu cat infloritul va fi mai tarziu, timpul de inflorire va fi mai scurt.

Data infloririi unei specii melifere se poate prognoza cu ajutorul indicelui bioclimateric, rezultat din insumarea gradelor de temperatura peste +5°C, incepand din desprimavarare si pana la inflorire.

Prognoza abundentei florale la speciile melifere forestiere se realizeaza cu ajutoul ramurilor de proba. Se recolteaza la 1 martie ramurile, se aduc in camera cu temperatura constanta, se pun intr-un vas cu apa indulcita (1%). se noteaza: data inmuguririi, aparitia inflorescentei, numarul inflorescentelor pe metru liniar si numarul florilor pe inflorescenta. Aceasta este o prognoza pe termen lung.

Fiecare specie melifera are o evolutie caraceristica a producerii de nectar si a capacitatii nectaro-polenifera, influentate de conditiile meteorologice

Anumite specii melifere forestiere ca si secretiile producatorilor de mana inregistreaza in mod obisnuit o periodicitate sub influenta complexului de factori ecologici, cea mai mare avand-o temperaturile maxime diurne.

Temperaturile optime favorabile secretiei de nectar la cele mai importante specii sunt: salcam 26 – 28°C, tei 28 – 30°C, floarea soarelui 28 – 32°C. Restul factorilor care favorizeaza producerea nectarului au fost descrisi.

Prognoza de mana

In vederea valorificarii culesurilor de mana s-a realizat identificarea zonelor producatoare de mana, insectele producatoare de mana, ciclul lor biologic si perioadele optime de secretie, precum si factorii ce favorizeaza sau inhiba productia de mana.

Culesul de mana este conditionat de evolutia timpului la sfarsitul verii si toamnei anului precedent (lunile august – noiembrie, prin timpcalduros, precipitatii moderate, care constituie conditii bune pentru vegetarea plantelor gazda cat si a insectelor producatoare de mana).

Un factor important in determinarea prognozei de lunga durata la mana este frecventa coloniilor de furnici si circulatia acestora pe arbori, cunoscandu-se relatia de nutritie si stimularea reciproca intre furnici si producatorii de mana (cu cat sunt mai multe colonii de furnici pe unitatea de suprafata cu atat sunt mai promitatoare perspectivele pentru culesul de mana.

Un alt element in prognoza secretiei de mana este prezenta daunatorilor (viespi) care se hranesc cu producatorii de mana.

Inainte cu 1 – 3 saptamani de declansarea culesului de mana se fac prognoza pe durata scurta prin prezenta (1 – 5 mai) pe ramurele a mici ghemotoace de firisoare albe-argintii, de ceara, care anunta prezenta larvelor secundare. Intre 20 – 30 mai se observa femelele adulte de culoarea pielii care marcheaza inceputul secretiei active de mana.

In perioada secretiei conditiile meteorologice trebuie sa fie favorabile: timp calduros, constant si linistit, lipsit de vaturi (12°C, umiditate 70%).

Polenizarea plantelor de catre albine

Prin polenizare se intelege transportul grauncioarelor de polen de pe antenele staminelor pe stigmat. Din punct de vedere al polenizarii plantele pot fi:

  • autofertile – care se polenizeaza cu propiul polen sau de la alta floare aaceluiasi individ;
  • autosterile – care se fecundeaza (polenizeza) cu polen strain, de alte plante sau alte soiuri;
  • intersterile – care nu se polenizeaza reciproc.

In natura exista doua tipuri de polenizare, provenienta polenului:

  • polenizare directa (autopolenizare) cu polen propriu florii fecundate;
  • polenizare incrucisata – cand polenul unie flori ajunge pe stigmatul altei flori.

Tipuri de polenizare dupa agentul polenizator:

  • anemofila (vant);
  • ornitofila (pasarile mici);
  • hidrofila (apa);
  • entomofila (insecte).

In cazul polenzarii entomofile, principalul polenizator il reprezinta albinele care participa la polenizarea a 75 – 90% din flora. Pentru aceasta lucrare, albinele s-au adaptat si au suferit modificari de ordin structural si de comportare:

  • prezenta perisorilor pe corpul albinei;
  • transformarile morfologice suferite de cele 3 perechi de picioare;
  • marea capacitate de orientare a albinelor;
  • tendinta de cercetare a florilor in continuu.

Albina este agentul polenizator a peste 90 de specii de plante agricole entomofile, iar valoarea recoltei depaseste de 7 – 15 ori valoarea produselor agricole.

In urma polenizarii entomofile, la toate culturile se obtin nu numai sporuri cantitative de fructe si seminte, ci si o crestere substantiala a calitatii produselor obtinute (hibridarea).

Pentru ca efectul polenizarii sa fie cel constant, trebuie luate unele masuri tehnologice:

  • familii puternice si sanatoase;
  • momentul optim de deplasare al familiilor de albine la cules;
  • amplasarea stupilor la polenizare;
  • numarul familiilor de abine la hectar;
  • dresajul albinelor;
  • protectia familiilor de albine impotriva intoxicatiilor.

Plantele melifere reactioneaza diferit la polenizarea entomofita. Din acest punct de vedere se pot grupa in trei categori:

  • plante care reactioneaza moderat si se realizeaza sporuri mici de seminte (mac, vie, bumbac);
  • plante dependente intr-un grad ridicat la polenizarea entomofila (sporuri mari de recolta) – plante medicinale, plante decorative, forestiere;
  • plante la care polenizarea entomofila este obligatorie (plante furajere, perene, oleginoase, pomi fructiferi, plante leguminoase).

In vederea deplasarii familiilor de albine la culesurile de nectar, detinatorii trebuie sa efectueze o deplasare pentru recunoasterea culturilor, stabilirea locului de amplasare a familiilor de albine in timpul culesului.